Abonează-te la newsletter

Abonează-te la newsletter și îți garantăm doza periodică de artă.

Vizită la Art Safari 2019

Am ajuns anul acesta la Art Safari precum copiii dimineața devreme la școală – pe ultima sută de metri. În ultima zi, mai exact. De dimineață, pe o ploaie măruntă și deasă, ne-am așezat la coada care se formase și am așteptat curioși să vedem ce oferă în acest an.

Traseul era simplu: întâi Tonitza, apoi secțiunile Made in China, Young Blood (supercontemporan), iar la sfârșit expoziția de sculptură REPVBLICA. Firesc, probabil, începeai cu ce e mai de impact și terminai cu sculptura, cu care este în cele mai multe cazuri mai dificil de empatizat și care se asimilează mai greu.

Putem numi expoziția dedicată lui Tonitza vastă, completă, în care se simțea parcursul artistic al pictorului. Găseai aici mai tot: portretele de copii, portrete de femei, flori, peisaje. Lucrările proveneau atât din colecții private, cât și din muzee, deci efortul de a le aduna a fost unul considerabil, dar pentru cei care au vizitat și care sunt fani Tonitza, bucuria a fost mare. În unele locuri găseai și mici inserții scenografice – câteva jucării din perioada lui Tonitza, fotografii, obiecte decorative tradiționale. Intervențiile au fost mici comparativ cu amploarea expoziției, dar e o încercare bună, fiindcă atmosfera se schimba considerabil atunci când ajungeai în fața unor jucării, transpunerea în perioadă era mai ușoară.

Cromatica era fabuloasă, culori vii împletite cu pasteluri și accente de verde și roșu. Discursul expozițional destul de simplu, mizând pe emoțional („Tonitza iubea copilăria”), dar care omitea fragmente importante din viața artistului, ca de exemplu faptul că își punea proprii copii să pozeze nud. Dincolo de ce e astăzi politically corect sau nu, cred că informația era relevantă pentru felul în care publicul se raportează la lucrările artistului. Nu putem separa lucrarea de personalitatea celui care o realizează și se simte în multe lucrări tendința expresionistă, bizară, se simt limitele împinse dincolo de firesc. În acest sens, am apreciat prezența unor lucrări care se distanțează de portrete și care trimit către Van Gogh.

Am urcat apoi să vedem ce ne oferă prezentul. Arta Contemporană i-a avut ca punct forte artiștii chinezi, iar plasarea lor lângă artiștii români cred că a fost de efect, dar nu într-un sens pozitiv pentru noi. Reflectarea celor două tipuri de abordare mi se pare cumva o definiție bună și corectă a artei din România. Artiștii chinezi, care au câștigat tot mai multe teren în ultimii ani pe piața de artă, au în ei spiritualitatea și emoția, pe care o transmit prin pânzele lor cu ușurință. În fiecare lucrare am identificat mesaje sociale, culturale, morale care ne oglindesc pe fiecare dintre noi. Nu existau bariere de cultură, rasă, sex sau nație, simțeam doar un val imens de simțiri și trăiri, inclusiv trăiri legate de societate și de viața noastră de zi cu zi. Ce reușesc acești artiști să transmită cu mijloace simple e aproape supranatural. Așa cum spuneam și în articolul despre Picasso și Perioada Albastră, pictura e emoție pe pânză. Să știi să stârnești o reacție e vital pentru scopul final al artei. Arta chineză exact asta îți oferea – o inundație de emoții.

La polul opus vine arta românească, care se remarcă prin culori aprinse, abordări pop-art sau grafice, încărcare în exces a lucrărilor. Conținutul emoțional se apropie de zero. Cu excepția unor lucrări în care am găsit fie un concept foarte clar transmis și conturat, fie acea emoție pe care spuneam că trebuie să o stârnească arta, am trecut prin aceste săli ca și cum arta mi-ar fi fost complet străină – neinteresată și cu pași rapizi. Au fost foarte puține lucrări care atrăgeau atenția, dar niciuna nu a reușit să se ridice la nivelul spiritual al artei chineze de dinainte.

Nu aș ști să spun în ce categorie intra, dar o instalație mi-a atras atenția în mod special. Două proiecții video, una dedicată femeii și cealaltă bărbatului, și zeci de bucăți ale feței extrase din opere de artă. Ochi, buze, nas, gât – toate se schimbau pentru a forma un colaj, un om nou care reprezenta o suma a istoriei artei. O declarație puternică despre schimbare și despre canoanele de frumusețe.

Am reușit performanța, nici nu știu cum, de a rata Quantum Space, instalația imersivă a celor de la Kuflex, dar dacă voi ați văzut-o aștept păreri, fotografii și video-uri.

Ultima oprire a fost expoziția de sculptură. Dedicată sculpturii românești, întrebările de la care pornea expoziția erau: poate sculptura să se susțină în fața publicului și în ce măsură este sculptura o reflexie a perioadei în care a fost făcută. Găseai aici lucrări de dimensiuni mici și medii, prezentate foarte ingenios: pe mese de lucru, luminate cu lămpi de birou Ikea. Te simțeai ca într-un atelier al unei școli de artă contemporană, ceea ce era cumva contradictoriu cu perioada și mâinile din care proveneau lucrările. Majoritatea lucrărilor erau axate pe figurativ și pe reprezentarea corpului. Se evocă în discursul curatorial umbra ca element concret al expoziției, dar din acest punct de vedere lighting designul expoziției primește nota -1. Practic, jocul umbrelor era inexistent, fiecare sculptură fiind aproape îmbăiată în lumină puternică, care pe lângă faptul că deranja ochiul privitorului, nu punea deloc în evidență forma lucrării. Inițiativa și prezentarea sunt de lăudat, dar multe lucruri puteau fi îmbunătățite aici.

În caz că nu v-ați prins deja, Art Safari nu mai este un târg de artă. A devenit o mare expoziție anuală, care caută spectaculosul. Ceea ce nu e rău, dar se îndepărtează de la scopul cu care porniseră și anume acela de a deveni un loc care să strângă arta românească, un fel de culegere a ceea ce se întâmplă în prezent în România. Cred că scopul inițial era mult mai nobil și mai măreț, acum se simte un ușor iz de monetizare de care e greu să scapi. Asta și faptul că atmosfera nu e cu nimic diferită de atmosfera din muzeu, Art Safari și-a pierdut freamătul cu care pornise, acele intersecții cu artiștii, cu galeriștii, părerile schimbate între unii și alții.

Ca o concluzie de final, am constatat că majoritatea publicului venit să viziteze Art Safari în ultima zi nu era public avizat, ceea ce e un mare plus. În acest context, ceva mai multe explicații cred că ar fi îmbunătățit considerabil impactul asupra privitorului. Nu mă refer aici la biletele cumpărate sau la „wow”-ul general, ci mai degrabă la apropierea către artă și către ce vrea această să transmită. La atingerea scopului final – aceea de a-l lăsa pe privitor cu ceva, un bagaj de cunoștințe și de trăiri care să îl facă să se simtă mai familiar cu arta la următoarea vizită într-o galerie sau într-un muzeu.

Lista artiștilor pe care i-am remarcat:

  • Shen Shubin
  • Zheng Hongxiang
  • Wang Liwei
  • Li Xiaoqi
  • Liu Zhengyong
  • Zhang Wenbin
  • Hu Ke
  • Su Zhe
  • Vladimir Păun-Vrapciu
  • Ionuț Barău
  • Denis Simion
  • Baraka
  • Georgiana Bădălău
  • Andrei Dragoș Poițelea
  • Ioana Dragomir
Post Author
tloa

Leave A Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *