Abonează-te la newsletter

Abonează-te la newsletter și îți garantăm doza periodică de artă.

O stare de spirit Albastră

Picasso e cunoscut ca fiind cel care a schimbat pictura definitiv, prin abordarea sa cubistă, cu perspective din mai multe puncte și cu simplificarea figurativului folosind linii și colțuri. O prăpastie de netrecut pare să existe între el și pictura de până atunci. A fost o tragedie asta? Poate. Dar una necesară. În vremuri noi, artă nouă. Iar vremurile tulburi în care se afla Europa atunci și-au pus amprenta pe istoria artei destul de adânc, dacă ar fi să analizăm toate curentele apărute în perioada respectivă.

Recent, la Happy Cinema, a rulat documentarul „Young Picasso”, un film menit să ne arate parcursul lui Picasso până la un moment definitoriu în cariera sa: Domnișoarele din Avignon. Filmul pornește de la copilăria sa, unde tatăl, pictor și profesor la școala de artă, a avut o mare influență, și trece prin  anii adolescenței pentru a ajunge la tinerețea timpurie.

Spania îi rămâne în suflet și reprezintă una din primele subiecte pe care le abordează. Se lasă apoi influențat de pregătirea academică și merge pe variantele clasice, unde excelează. Cea mai relevantă frază pentru a-l caracteriza pe Picasso o spune unul din specialiștii în lucrările lui, în film:

Picasso a vrut mereu să fie diferit. Când era copil, se purta ca un adult, iar ca adult, se purta ca un copil.

Această definire se referă atât la viața, cât și la opera sa. În fond, Picasso e cu siguranță unul din artiștii care au trezit în public exclamația: și copilul meu poate să picteze așa!

Dar câți dintre acești copii pot picta la 7 ani așa cum o făcea Picasso la aceeași vârstă? Câți dintre ei pot aborda la 14 ani portretistica într-o manieră atât de corectă din punct de vedere tehnic și coloristic, la care să adauge creativitate și tuse personale? Probabil că extrem de puțini, procentul fiind undeva spre 1%. Să fii geniu nu are legătură doar cu ce se vede o dată, e ceva ce iese din tine de la vârste fragede, într-o formă sau alta, și se manifestă pe toată durata vieții.

Asta făcea Picasso în adolescență. Picta așa cum mulți artiști, ajunși la o vârstă matură, nu reușesc să o facă. Fiind puși mereu în fața lucrărilor lui cubiste, neglijăm perioadele care i-au precedat și lucrările de o valoarea artistică de necontestat. De fapt, dincolo de valoarea artistică, relevantă este valoarea lor emoțională.

Perioada Albastră e o perioadă despre care se vorbește, dar nu suficient. E o perioadă tristă în viața artistului, declanșată de moartea lui Carles Casagemas, bunul său prieten, pictor la rândul său. Cei doi trăiau împreună la Paris, acolo unde înfruntau toate greutățile și unde încercau să-și facă loc în peisajul artistic. Carles se îndrăgostește de Germaine, dar, pentru că era impotent, această refuză să aibă o relație cu el. Asta îl aruncă pe Casagemas în depresie și, oricât ar încerca Picasso să remedieze situația, nu reușește. Casagemas se sinucide pe 17 februarie 1901, la doar 20 ani.

Asta a aprins în tânărul Picasso perioada albastră, o perioadă care consider că a lăsat în istoria artei unele dintre cele mai triste și tragice lucrări, ale căror încărcătură emoțională e greu să nu părăsească pânza, îngenunchind chiar și cel mai rupt de artă privitor.

Perioada albastră durează din 1901 până în 1904 și este caracterizată de abundența culorilor în tonuri de albastru și gri și de subiectele abordate: sărăcie, depresie, durere, tristețe. Un fel de oglindă a sufletului, o căutare a situațiilor triste din viață, poate o modalitate de a lăsa ce e trist și dramatic din viața asta să se scurgă prin tine, ca o terapie a durerii, o imunizare a existenței în fața tragediei.

Familii sărace, portretul prietenului său pe patul de moarte, alegorii, autoportrete și abodarea subiectelor sensibile ca foamete, sacrificiul matern, depresia, cam așa aș caracteriza această perioadă. Binențeles, sunt subiecte care au mai fost abordate înainte și după Picasso de mulți alți artiști. Dar parcă niciunul nu a reușit să transpună pe pânză atât de concret și simplu durerea, în toate formele ei. E atât de palpabilă, încât dincolo de terapia personală a artistului această durere trece și prin noi, privitorii.

Emoție transpusă pe pânză – asta este în principal arta. Dar să reușești să duci asta la nivelul la care celor din jur să li se încordeze mușchii și să devină empatici e o calitate de geniu, iar Picasso era un geniu.

Lucrarea cea mai reprezentativă pentru această perioadă este La Vie, o lucrare în care apare prietenul său Carles Casagemas. E o lucrare puternică începând de la alegerea de a-l picta pe Casagemas într-un act de iubire fizică, redându-i astfel libertatea sexuală, alături de scene de maternitate, iar denumirea pune totul într-o perspectivă spirituală. Lucrarea poate fi un „ce-ar fi fost dacă?” sau poate o speranță că Casagemas și-a găsit liniștea și iubirea.

O altă lucrare care merită analizată este „Sitting at the bar”. Deși nu le vedem fețele celor două femei, postura lor ne semnalează o tristețe, o singurătate interioară. Liniile sinuoase formează între ele spații care denotă dorința de retragere. Cu toate astea, capetele se înclină unul spre altul parcă într-o dorință de unificare, de sprijin reciproc.

Dacă despre perioada lui de glorie se spune că fiecare pictură trebuie reconstruită de către privitor, pornind de la multiplele elemente și perspective, perioada albastră reprezintă un rău de emoție, care trebuie mai mult simțită și mai puțin gândită.

 

Post Author
Silvana Dulamă-Popa

Leave A Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *