Abonează-te la newsletter

Abonează-te la newsletter și îți garantăm doza periodică de artă.

În spatele privirii – interviu cu David Popa

Instagram este o sursă nesecată de imagini și inspirație. Acolo l-am descoperit și eu pe David, când o pictură de-a lui mi-a atras atenția pentru că folosea auriu. Nu am stat pe gânduri și i-am scris, curioasă fiind de povestea din spatele lucrărilor, dar și de viața lui. David s-a născut și a crescut în America. Cu toate astea, tatăl lui, artist plastic, este român și a ajuns în SUA în anii ’70, pe când era încă foarte mic. Cum e să fii artist și cât știe David despre România? 

Când ai început să pictezi și cum ai știut că vrei să devii artist?

Partea amuzantă este că am descoperit abia acum doi ani, abia când am ajuns în Finlanda. Aici sunt mulți „pereți liberi” – adică un perete pe care este legal să pictezi. Într-o zi, după ce am terminat o serie, stăteam cu soacra mea, pe care o cheamă Anne. Și mă gândeam la seria finalizată și la litera A și i-am spus: cred că vreau să devin artist. Ea s-a mirat, m-a întrebat: cum, nu ești deja artist? Nu, eu am o aptitudine, e ceva diferit. Tata m-a învățat să pictez de la o vârstă fragedă, dar să fii artist înseamnă să îți găsești propria voce, să știi că vrei să faci asta ca o profesie.

Să fii un artist tânăr (David are 25 ani) cu un CV stufos e ceva ce artiștilor din România de vârsta ta li se pare un vis. Cum e viața de artist în SUA și Finlanda?

Principalul motiv pentru care am un CV stufos este că majoritatea proiectelor le-am făcut pe cont propriu. Când am ajuns în Finlanda, mi-am propus să studiez și să-mi găsesc un job part-time. Dar când am primit orarul, care era foarte încărcat, mi-am dat seama că planurile mele trebuiau să se schimbe. Am vrut ca înainte să o cer în căsătorie pe iubita mea, să văd în ce măsură pot să fiu artist full-time, să câștig din asta. Asta m-a forțat să am permanent expoziții. Le organizam în spații care acceptau, iar soția mea își invita prietenii. Așa mi-am creat în câteva luni o rețea de oameni care colecționează lucrările mele. Tot în CV am pus și lucrările murale, pe care le fac atunci când călătoresc.

Pictezi portrete. E asta ceva moștenit de la tatăl tău?

Să pictez portrete m-a ajutat să mă identific cu o altă persoană, e o treabă socială. De-a lungul vieții am făcut sport și am fost implicat în alte activități, dar arta încercam să o evit pentru că este un domeniu solitar, știam asta de la tatăl meu. Atunci când pictezi portrete, începi să socializezi cu alți oameni, în general cu cei pe care îi pictezi. Mereu e o poveste în spate și eu vreau să găsesc ce se întâmplă în mintea lor. De asemenea, e și un sentiment de satisfacție când poți surprinde o stare de liniște. Tehnic vorbind, să faci portrete e dificil, dar pentru mine e o provocare.

Am observat în lucrările tale o strălucire translucentă. Ele par foarte reale la prima privire, dar cu cât le privești mai mult cu atât îți dai seama că e doar o iluzie, ele sunt de neatins. Ce te inspiră?

În esență, mi-am dat seama că persoanele pe care vreau să le pictez sunt oameni care au un dialog interior bogat. Ei se uită fie în altă parte, fie își acoperă o parte din față, fie închid ochii. Pentru mine, asta simbolizează să te depărtezi de oameni. Când eram mic și mergeam în tabere, existau sesiuni de consiliere psihologică, dar eu preferam să mă plimb singur, era cel mai de preț lucru. Așa mă umpleam de energie, stând eu cu gândurile mele, încercam să-mi dau seama de ce gândesc ce gândesc. Nu mă consider un introvertit și nu-mi plac împărțirile, dar cred că toți putem beneficia dacă ne analizăm gândurile. Lucrările mele sunt despre gândirea interioară, despre visurile și țelurile fiecăruia. E ceva tot mai dificil să surprinzi în lumea contemporană și cu asta mă lupt în drumul meu spre artă. Găsești alți artiști care îți plac și ai tendința să îi copiezi, dar asta duce către un drum închis pentru că eu cred că arta e cu adevărat puternică dacă e o reprezentare sinceră a propriei persoane și a modului în care vezi tu lucrurile, pentru că în felul în care le vezi tu le vor vedea și alții. Și dacă reușești să sintetizezi cum gândești și cum vezi lumea și să transpui în artă, rezultatul este cu adevărat special.

Am descoperit opera ta pe Instagram și am remarcat că folosești videouri pentru a-ți prezenta lucrările de street art. Cât este de important internetul pentru promovare în ziua de azi?

Pentru mine, partea video e un proces important. Fac videouri de la o vârstă fragedă, mi se pare că prezintă povestea completă. Când pictez, mă inspiră de obicei muzica mai mult decât ceva vizual, iar videourile mă ajută să pot să corelez imaginea cu melodia pe care o aveam în cap atunci când pictam. Cred că oamenii vor să știe tot procesul: cum era în jur când pictai, la ce te gândeai. Momentan, nu sunt un artist atât de cunoscut în așa fel încât aceste videouri chiar să fie relevante pentru imaginea mea. Dar pot să spun că cei care îmi colecționează lucrările urmăresc să vadă ce mai fac nou. Cred că rețelele sociale sunt importante, dar la mine nu se concretizează vânzări datorită lor. Există în ziua de astăzi o perioadă de tranziție pentru artist, el nu mai este atât de dependent de galerii. Dar trebuie să înțelegi tot procesul de promovare ca să poți cu adevărat să te promovezi singur, iar mulți artiști nu o fac. Eu mi-am propus să devin tot mai bun la asta.

Cum îți alegi locurile pentru street art / picturi murale?

În primul rând, tatăl meu este unul dintre primii grafferi din New York. Asta nu apare nicăieri pe site-ul lui pentru că a încheiat foarte abrupt și în memoria oamenilor au rămas alți artiști. Graffiti e un dialog între doi artiști, totuși eu nu de asta am început street art. Totul a evoluat natural, la început pictam pe skateboard, după făceam doar litere, apoi am început să fac picturi. Nu le spun doar picturi murale pentru că uneori oamenii nu înțeleg la ce mă refer. Majoritatea lucrărilor mele sunt legale. Am început cu asta pentru că atunci când studiam artă și căutam împreună cu un prieten locuri pentru a ne manifesta creativitatea, cineva ne-a spus despre câțiva pereți legali care erau lângă universitatea noastră. În majoritatea cazurilor, totul se întâmplă spontan.

Spre deosebire de arta plastică, street art / picturile murale tind să fie efemere – ele pot fi șterse cu ușurință, așa că nu mulți oameni au acces la ele. De ce ai ales acest mijloc de exprimare?

În primul rând, am început pentru că era palpitant. Voiam să ies din studio, să cunosc oameni, să mă implic direct. Totul a început când m-am dus cu un prieten la MET Museum ca să desenăm niște studii după Van Gogh pe care le dădeam gratuit oamenilor care ne abordau în muzeu. Voiam să ies din zona mea de confort. După asta, am descoperit acei pereți legali și mergeam acolo frecvent, în fiecare săptămână era o nouă provocare. Eu stăteam toată ziua în studio, simțeam că trebuie să-mi caut vocea. Să pictezi în zona de pereți legali de lângă universitate era o competiție: tu făceai o lucrare, altcineva venea și făcea deasupra. La un moment dat, o lucrare de-a noastră a rezistat o lună, și chiar noi am pictat până la urmă pe deasupra. Era o lucrare care ne luase doar câteva ore. Altă dată, o lucrare la care am muncit trei zile a fost ștearsă a doua zi. Nu e ceva ușor, atunci când faci o lucrare e ca un copil, îl naști, preferi să fii tu cel care îi ia viața. De aceea mereu fac poze lucrărilor mele de street art. La sfârșitul zilei, sunt încântat de aventuri noi, de povești și idei noi. Nu cred că eu am ales street art, ci street art m-a ales pe mine.

Tema noastră din această lună este despre auriu – a folosi auriu în pictură. Spune-ne despre lucrările în care ai folosit tu auriu.

Eu consider că nu noi găsim ceea ce ne inspiră, ci acel lucru ne găsește pe noi. E ceva ce nu poți controla. Nu știu să îți spun de ce portocaliul e culoarea mea preferată, nici de ce uneori aleg să pictez cu negru, alb și auriu. Auriu e ceva aparte față de celelalte culori, ceva de neatins, are în el ceva sfânt. Toate celelalte culori sunt maleabile, auriul nu. E o juxtapunere. Să pictezi cu auriu pe un perete lângă care oamenii se droghează forma o contradicție.

Cum s-a schimbat percepția oamenilor care îți privesc lucrările de când folosești auriu?

Anul trecut am avut o expoziție în Finlanda și un cuplu dorea să cumpere o lucrare. Erau indeciși și într-un final soția a spus: e simplu, una are auriu și cealaltă nu.

Tatăl tău este român, a plecat din țară în anii 70, la o vârstă fragedă. Ce știi tu despre România? Ai vreun artist român preferat?

Din păcate, nu știu foarte multe. Știu că bunicii mei erau amândoi balerini profesioniști. Mai știu de mititiei, cârnații aceia pe care îi mâncam în copilărie, și de sărmăluțe. Bunicul meu este român, bunica mea este rusoaică, dar a trăit mulți ani în România. Vreau să învăț mai multe despre România cu siguranță. Artistul meu român preferat este tatăl meu.

Care este mesajul pe care vrei să îl transmiți oamenilor prin arta ta?

Vorbeam mai devreme despre gândirea interioară și îmi vine în minte un citat: „Gândurile devin lucruri.” Mi-ar plăcea ca toată opera mea să fie despre trăirile interioare ale individului și despre cum transpunem asta vizual. Eu spun mereu: tu ești arta pe care o creezi. Tot ce iese din mine e o reflecție a ceea ce gândesc și a ceea ce îmi imaginez, a ceea ce îmi place, vizual vorbind. Nu mă gândesc prea mult la ceea ce fac, prefer să vină natural, ceea ce în ziua de astăzi nu e ușor, mai ales dacă vrei să trăiești din artă. Înainte să vin în Finlanda, tatăl meu m-a luat la el în studio și mi-a spus: „Un artist mi-a spus o dată că este simplu, trebuie doar să îți urmezi steaua care te ghidează.” Dacă știam ce vreau să pictez, totul era simplu și se termina rapid. Dar eu caut încă.

Mai multe despre David găsiți aici: www.davidpopaart.com

Sursa foto: David Popa

Post Author
Silvana Dulamă-Popa

Comments

Un comentariu
  1. posted by
    David Popa
    feb. 7, 2017 Reply

    It was an absolute pleasure to be interviewed!! Beautiful job with the article Silvana.

Leave A Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *