Abonează-te la newsletter

Abonează-te la newsletter și îți garantăm doza periodică de artă.

Drumul către Safari

Mă plimb pierdută printre standurile Art Safari 2016 și nu știu încotro să-mi arunc ochii. La orice pas, un artist își spune povestea așa cum n-a mai făcut-o nimeni vreodată, iar trecerile de la suprarealism la impresionism și instalații îți țin mintea într-o stare activă și tot corpul simte o adrenalină pe care nu ai cum să o găsești în altă parte.
Povestea unui târg de artă se spune de fiecare dată în raport cu edițiile anterioare, mai ales dacă târgul este la o ediție aniversară. E inevitabil să treci pe la Art Safari și să nu compari cu edițiile precedente. Anul acesta mai mult ca niciodată.
E 2018 și Art Safari a ajuns deja la cea de-a 5-a ediție. Prezentat ca un eveniment unic în țară, care pune România pe harta culturală europeană, Art Safari a început ca un târg de artă românească de patrimoniu și contemporană. O mișcare pe cât de strategică, pe atât de bine-venită. E greu să vizitezi mai mult de trei galerii de artă într-o zi în Bucureștiul veșnic agitat și aglomerat, ca să nu mai spun că e și mai dificil să faci asta și să adaugi și ceva galerii din alte orașe la ziua de vizită. Art Safari și-a propus să le adune pe toate într-un singur loc.
Așadar, inițiativa celor de la Artmark a fost în esență o idee bună. Fiecare galerie care achiziționa stand își prezenta artiștii cei mai de seamă și descoperirile pe care le făceai an de an erau impresionante. De cele mai multe ori, în colțurile cele mai retrase și întunecate ți se dezvăluiau universuri gata să-ți dea lumea peste cap.
Biletele puteau fi achiziționate încă din aprilie, în perioada în care se vindeau cu reducerea de 50%, o mișcare strategică foarte bună din punct de vedere PR-istic, iar locul de desfășurare al evenimentului a fost Piața George Enescu, acolo unde a avut loc și prima ediție.
Safari înseamnă o expediție de vânătoare în Africa, așa că te aștepți ca vizita la Art Safari să fie tot o expediție de vânătoare în paradisul artei moderne și contemporane din România.
Așa cum am mai spus, mintea noastră nu poate absorbi atât de multă informație vizuală pe cât ne-am dori, așa că vizita la acest târg de artă presupune de obicei alocarea unui timp mai mare, tocmai pentru a putea analiza și privi atent.
Anul acesta, structura târgului a fost destul de simplă: patru mari secțiuni, fiecare având câte o temă.
Primul pavilion pe care l-am vizitat, Pavilionul Expozițional, avea tema Natural-Cultural și reprezenta o incursiune non-liniară de-a lungul a 100 de ani de artă românească, totul raportat la lucrarea electroacustică „Natural-Cultural. Muzică pentru vârful unui munte la răsăritul soarelui” de Octavian Nemescu. Expoziția a fost curatoriată de Alina Șerban. Prin film, fotografie, sculptură și pictură, expoziția bifează mai multe medii, mizând pe concept și pe imaginație, fiind mai degrabă o dovadă a faptului că ceea ce astăzi numim artă contemporană și experiment este ceva care se întâmplă deja de 100 ani și în România. Duchamps nu e singur.

Expoziția include multe trimiteri la tradițiile poporului român, prezentate foarte brut, un fel de analiză a satului românesc înainte să devină comercial. Nu e niciun artificiu de rating, ci pur și simplu un ochi care observă, admiră și decide să conserve tradiții care, la momentul la care au fost realizate operele, erau încă bine înrădăcinate în viața satului românesc. Altfel spus, viața țăranului român este subiect de interes încă de acum 100 de ani și cel mai relevant este faptul că o mare parte din expoziție pune accent pe această temă.
Bineînțeles, lucrările de pictură nu lipsesc și este de notat despre ele că au fost alese teme pe care nu le asociem neapărat cu anumiți pictori. Nu are cum să nu îți rămână întipărită în minte o lucrare de Ștefan Luchian care reprezenta câțiva copaci la o margine de sat. Fascinant este că, deși este una dintre cele mai puternice lucrări ale pictorului, pictura era fără titlu. Conform etichetei, face parte dintr-o colecție privată.
După Pavilionul Muzeal, urmând cursul firesc al pașilor ajungeai la „Altceva despre Ceaușescu”, expoziție curatoriată de Adina Rențea. Textul expoziției ne spunea că în recent deschisul Palat al Primăverii (casa lui Ceaușescu) există o colecție impresionantă de artă. Puțin bizar, dacă ar fi să ne luăm după idealurile comuniste, dar totuși nimic ieșit din comun – orice dictator are slăbiciunile lui. Această colecție a fost scoasă din Palat și adusă la Art Safari.
Operele sunt o călătorie fascinantă printre marii artiști români (vorbim despre Tonitza, Luchian, Iser, Petrașcu, Băncilă, Ressu, Jalea, Lowendal și mulți alții), cu multe accente pe tradiționalism (apar biserici, câmpurile țării pe care le recunoști dacă ți-ai petrecut cel puțin o vacanță la bunici, femeile din popor cu frumusețea și sălbăticia lor, târgurile din sat, țigăncile), cu prezența odaliscelor lui Iser, dar și cu câteva lucrări care aduc cu cele de propagandă comunistă. Sigur că nu ne-am fi așteptat vreodată ca Ceaușescu să fi avut în colecția lui o lucrare în care apare o biserică, dar totuși cred despre creștinism că este ceva ce a reușit să lege românii de câteva secole încoace și asta îl include și pe dictator.
Totuși, de ce au fost lucrările scoase din Primăverii, palat care este în continuare deschis publicului, pentru a fi aduse la Art Safari? Acest eveniment este prezentat ca unul foarte important pentru istoria artei românești, mai ales în raport cu regimul politic la care face referire, o decizie slab spre deloc argumentată, așa că vizita în pavilion te făcea să te simți foarte nelalocul tău. De preferat ar fi fost să vedem lucrările în casa lor originală sau, de exemplu, să fi adus 2-3 lucrări la fața locului și să existe o trimitere către Palatul Primăverii, să fie Palatul Primăverii un fel de „anexă” Art Safari. Asta ar fi fost inedit, să asociezi un târg de artă, ceva atât de creativ, cu o reședință a unui lider comunist. Altfel, senzația a fost de muncă puțin risipită. Până la urmă, dacă ne raportăm la lucrări și la proveniența lor, este de la sine înțeles că expoziția este mult mai atractivă direct în reședința fostului lider comunist, pentru că așa avem imaginea cea mai clară a situației.
De aici pornim spre pavilionul celor de la BCR intitulat 50 de pictori impresioniști din colecția lor. Este întotdeauna deranjantă asocierea asta de brand cu artă care, deși este o modalitate de a-ți consolida imaginea, când sparge delimitarea spațiului în care compania își desfășoară activitatea, demersul, foarte important de altfel în artă și demn de lăudat, se depărtează de la ideea de a susține arta și devine o simplă mișcare de marketing. Privitorul e pierdut în numele și logoul companiei, iar lucrările, care sunt spectaculoase, unele de o poezie nemaipomenită, capabile să te transporte într-o liniște și o atmosferă de mult apuse, devin un număr pe hârtie. Printre picturi se remarca o lucrare care ne-a furat inima acum câțiva ani într-o expoziție Artmark, urma să fie scoasă la licitație, chiar ne gândeam atunci cine va fi fericitul care o va admira. Este vorba despre un portret de copil realizat de Tonitza, o lucrare la care mulți vizitatori se opreau în loc și zăceau câteva secunde bune în fața ei. O altă lucrare care merită menționată este Grădina de vară a lui Samuel Mutzner. Lucrarea era așezată în mijlocul unui perete atent curatoriat și aranjat, care sărea în ochi din primele secunde, dar unde părea foarte nedreptățită. Locul ei era undeva mai la îndemâna privitorului, ca să o poți analiza și privi mai bine.
Ultimul pavilion pe care l-am vizitat, Pavilionul Central, era dedicat expoziției Art on Stage, curatoriată de Herve Mikaeloff, iar descrierea spunea așa: „Expoziția are scopul de a-i aduce laolaltă în cadrul aceleiași platforme pe exponenții generației tinere de artiști contemporani români și pe artiștii consacrați.” Aceasta a fost una dintre cele mai promovate expoziții ale târgului, deoarece a fost organizată în parteneriat cu Fundația Louis Vuitton de la Paris și printre lucrările expuse se numărau două lucrări de Mircea Cantor. Expoziția cuprindea cam tot ce te aștepți atunci când știi că vizitezi o expoziție de artă contemporană: instalații, lucrări conceptuale tip ready made, fotografie, print, frescă, obiect și puțină pictură. Ceea ce trebuie punctat aici este că picturile prezente în pavilion erau la dimensiuni foarte mari, ceea ce înseamnă că „Painting is not dead”, ca să cităm din frazele de căpătâi ale generațiilor contemporane. Întotdeauna o emoție transmisă prin pânză, culoare și pensulă are ceva viu, care nu lasă loc de îndoială. Ne-a mai atras atenția și fresca de mari dimensiuni „Reconstituire. O reconstrucție pentru trecut”, care fascinează din mai multe motive: amplasarea ei în mijlocul unor lucrări atât de diferite ca tehnică și ca mesaj, crăpăturile care insuflă o stare de pierdere și totuși de reamintire a unei istorii uitate, iar dimensiunile impresionante și tema inițială au fost un fel de piatră care atârna greu în Piața George Enescu, înconjurată de clădiri care aminteau de Micul Paris, dar și de dictatura comunistă.
Au existat la Art Safari două lucrări amplasate oarecum față în față și anume un bust de copil al lui Brâncuși și o lucrare de mici dimensiuni a lui Ghenie. Ambele dădeau senzația că sunt în afara pavilioanelor menționate mai sus, un fel de discuție între unul dintre cei mai mari artiști români din toate timpurile și unul dintre cel mai popular artist contemporan român. Această amplasare se simțea ca un fel de centru de interes, un punct pe i în arta românească: ei sunt artiștii care ne reprezintă în afara granițelor, acum și-ntotdeauna. Ceea ce este trist, fiindcă la foarte puțini kilometri distanță, la Facultatea de Arte Plastice, există cu siguranță mulți artiști pe care noi am merita să-i descoperim. Pentru că de fapt despre asta este vorba: câștigul e mereu la cel care descoperă, nu la cel care creează.
În loc de concluzie, închei cu o mică poveste de la Art Safari 2016. Se făcea că m-am dus plină de entuziasm să vizitez târgul și să descopăr o clădire în care nu pusesem vreodată piciorul (și nici nu știu dacă o să-l mai pun). Printre multele standuri și galerii, lucrări formidabile și descoperiri, într-un colț ascuns, dau peste un artist care picta… cai. Aproape că era să ratez standul minuscul și înghesuit – ce pierdere imensă ar fi fost pentru ochii și sufletul meu. Și după ce mă minunez și aproape că mă închin acestor cai, prind curaj și îl abordez pe artist. Îl întreb cum i s-a părut târgul, cum îi merge. Iar el îmi spune cu un zâmbet stins: un eșec, aici la mine în colț nu vine aproape nimeni.
Acestea fiind spuse, declar articolul nostru despre Art Safari 2018 închis, cu mențiunea că așteptăm și de la voi comentarii și păreri.
Post Author
Silvana Dulamă-Popa

Leave A Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *