Abonează-te la newsletter

Abonează-te la newsletter și îți garantăm doza periodică de artă.

Biografia unei picturi

Am avut de mic o curiozitate privind scrierile despre viața unor personalități, de când am descoperit un poet despre care nu ştiam nimic, dar care mă ținea ore în şir în fața poeziilor lui. Şi am început să caut întâi despre ai noştri. Ca să pot să îl citesc pe Cioran sau Eliade fără să am complexul inferiorității, a fost nevoie să le citesc atât  însemnările şi jurnalele, cât şi scrierile altora despre ei. Altfel puteam să înțeleg un Jurnal portughez sau Exercițiile de admirație, văzându-i cu ochii minții în scaunul lor, cu tabiete, dureri de spate, tutunul preferat, decepții în dragoste.

Ca să pot profesa, am avut mereu nevoie de inspirația picturii, în special din impresionism, post impresionism, realism, baroc. Când am aflat de Henri Perruchot şi biografiile scrise de el – Gauguin, Van Gogh, Cezzane, Toulouse Lautrec, Renoir, m-am simțit intrând într-un univers paralel, teleportabil. Curiozitatea a fost atât de mare, încât nu am putut înainta cu mai mult de un Van Gogh şi un Gauguin pe an, citind de multe ori în paralel despre fiecare, închipuindu-mi-i colegi de cameră, făcându-şi omleta înainte de a mai picta ceva ce astăzi valorează sute de milioane.

Mi s-ar părea imposibil să îl înțeleg pe Toulouse Lautrec fără să îi cunosc stilul de viață, complexele, copilăria.  Când vine vorba de Van Gogh, justițiarul din mine ar vrea să facă o revoltă, să dea timpul înapoi, pentru ca pictorul să poată fi apreciat în timpul vieții. Nu ar mai trebui să facă atâtea autoportrete, căci ar avea bani pentru modele. Și aș putea să stau lângă el în azil, pictând Cerul înstelat.

Cezzane a provenit dintr-o familie foarte înstărită, iar în clasele primare s-a împrietenit cu  Emile Zola, cel mai sărac din clasă, moment în care au devenit cei mai buni prieteni o lungă perioadă, încurajându-şi reciproc creativitatea. Am recitit de peste zece ori fragmentele în care sunt descrise plimbările lor de când aveau 14 ani, vorbind despre orice și fiind în același timp maturi și copilăroși.

Gâturile lui Modigliani m-au bulversat în aşa fel, încât a trebuit să inițiez studiul în ceea ce îl priveşte. Atât de mult, încât încă mai durează, după atâția ani. Mi-l închipui în continuare cu chipul lui Andy Garcia, din film, cu sufletul lui de copil încăpățânat, enervându-l la culme pe Picasso. De fapt, despre Modigliani trebuie să citeşti mult, căci toți cei care l-au cunoscut şi au scris despre el au fost influențați de comportamentul acestuia după trei pahare de absinth. Şi acum pot face o cronologie a operelor sale, de când era stabilit în Montparnasse, stând cuminte la masă, cucerind orice doamnă și îndoind vinul cu apă, până când era pe patul de moarte, convins fiind că el, Jeane şi băiețelul pot fi salvați şi îngrijiți doar de mama lui.

La Picasso m-am uitat la început ca la un film în limba rusă. Ştiam că zice ceva, dar habar nu aveam ce. După ce am citit despre perioada lui albastră şi despre sculpturile lui, am început să îmi dau seama că limba rusă nu este deloc grea. Şi acum îl văd ca pe un profesor exigent şi nerăbdător, dar față de care dacă te apropii, descoperi ceva neaşteptat. Din cărțile scrise de copiii lui, de prietenii apropiați, dar şi din dorința sa de a îi ajuta pe alți artişti, pot spune că în afară de arta lui, a ieşit în evidență cu un stil de viață total opus celor din jurul lui și cu un caracter puternic.

Am vrut să citesc și recitesc despre Caravaggio cu sufletul la gură, sperând în gol că de data asta se va face bine şi va picta mai mult. Şi uite aşa îl văd cum stătea în fața oglinzii din spital, pictându-și autoportretul, Bacchus bolnav. În continuare aș vrea să știu cum arăta camera obscură a lui Michelangelo Merisi din Caravaggio, prin care lăsa să intre doar o rază de lumină, ce trece printr-o lentilă și se reflectă dintr-o oglindă. Și studiul luminii începe aici, dar se detaliază la Rembrandt, probabil cel mai cuminte dintre pictori.

Renoir a fost mereu un punct de sprijin pentru mine, un exemplu de voință, după ce am citit că picta cu pumnul strâns şi pensula lipită de mână, din cauză că nu putea altfel, suferind de o formă avansată de artrită.

Picasso i-ar fi spus lui Modigliani, când mergeau spre Renoir : „vino să îl cunoşti pe Dumnezeu”, fiind gata oricând să se dezică de egoul creator când vine vorba de recunoașterea frumosului. Și culmea, tot Picasso, alături de Matisse, a spus despre Cezanne că este ”părintele tuturor”.

Pot spune că am fost foarte mirat când am aflat că Francisco Goya a fost un om normal, chiar pictor al casei regale, care a învățat să picteze făcând reproduceri după Velasquez și Rembrandt. Și am făcut imediat o legătură între ce se întâmpla în viața lui Goya când a pictat Saturn devorându-și fiul și tabloul în sine.

Pictura, care poate fi interpretată în atâtea feluri, într-o secundă sau în ore întregi, are nevoie de un ajutor pentru cel ce este în fața ei. Ajutorul reprezintă posibilitatea ochiului privitorului de a intra în sufletul artistului. Le voi fi mereu recunoscător celor care au putut să își scrie gândurile într-un jurnal și îmi cer scuze că intru în viața lor. De asemenea, le mulțumesc celor care și-au petrecut ani de zile studiindu-i pe alții, scriindu-le viața într-o carte, ca noi să îl putem vedea din exterior pe cel pe care nu l-am avut contemporan, deși ne-am fi dorit.

Biografii artiştilor sunt oamenii cu ocupații din toate domeniile şi cu naționalități diferite. De la Francoise Cachin – fondatoarea Muzeului D’Orsay, la Andre Salmon – poet, Rauda Jamis – scriitoare din Mexic, Luigi Ugolini – scriitor italian etc.  Le sunt atât de recunoscător încât aş avea nevoie şi de o biografie a lor, întrucât aş vrea să ştiu cum au obținut informațiile, cât timp au dedicat fiecărei cărți, ce au aflat în plus şi nu vor să zică?

 

Post Author
Alin Popa

Leave A Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *