Abonează-te la newsletter

Abonează-te la newsletter și îți garantăm doza periodică de artă.

Auriu – marcă înregistrată Klimt

Unul dintre lucrurile care caracterizează omenirea de la Adam și Eva încoace este faptul că părerile noastre se împart în patru: da, nu, nu știu, poate.

Da, îmi place arta. Nu, nu îmi place arta. Nu știu dacă îmi place arta. Poate îmi place arta.

Cel mai minunat lucru la artă este că riști mereu să îți placă fără să știi măcar. E atât de complexă în toate sensurile ei, și-a întins tentaculele în atât de multe domenii, încât granița dintre artă și banal a devenit din ce în ce mai subțire.

Ce ne facem totuși cu granița dintre artă și kitsch și cum facem când confuzia devine deranjantă? Ce anume ne face să le deosebim pe cele două?

Se spune că kitsch-ul există de când există arta și că cele două nu prea pot exista decât împreună.

Privind zilele trecute picturile lui Klimt, mi-a răsărit în minte o întrebare: nu cumva picturile lui Klimt pot fi ușor confundate cu kitsch-ul?

Câte ceva despre Gustav Klimt

Klimt, ca mulți alți artiști din istoria artei, și-a descoperit pasiunea pentru pictură înainte de vârsta maturității și a reușit să o transforme în meserie destul de curând. Abordând teme diferite, căutând influențe de la alți pictori, Klimt a fost atipic prin felul lui de a fi.

Într-o perioadă în care artiștii preferau să fie contra orice, iar mentalitatea veche le stătea în cale, Klimt pare să fi reușit să transforme Viena, un oraș în care lupta dintre vechi și nou părea să fie tot mai serioasă, în orașul care avea să-i dedice expoziții nenumărate și zeci de articole în presă. O să spuneți că și impresioniștii s-au impus într-un final, dar ceea ce diferă între alte curente și Klimt este că artistul vienez a reușit cu o finețe ieșită din comun să schimbe mentalități.

Dacă cineva m-ar întreba care este imaginea generală pe care o am despre opera lui Klimt, cred că în minte mi-ar veni un triptic pe care l-aș caracteriza așa: primul panou ar cuprinde opera lui de început, cu accente clasice și cu reprezentări foarte fidele realității, al doilea ar cuprinde toate operele lui dedicate femeilor și inspirate din mozaicurile pe care le-a văzut în Ravena, iar în al treilea panou aș pune operele pentru care s-a inspirat de la alți artiști.

Se spune despre Klimt că era atras de clasic și că toate reprezentările lui de siluete sunt un omagiu adus picturii realiste, care imita realitatea în forma cea mai pură. Cu toate astea, el este artistul care a reușit să îmbine abstractul cu figurativul într-o formă care și astăzi pare de actualitate.

Spre deosebire de artiștii care vizitau Europa în căutarea marilor maeștri, Klimt vizita Europa pentru a descoperi mozaicuri, pentru a se inspira de la Van Gogh și pentru a-l analiza pe Toulouse Lautrec.

Artistul cu o memorie de aur, care muncea zi de zi, cu pauză de maximum o lună pe an în care călătorea alături de Emilie Floge – așa era caracterizat Klimt.

Mozaicurile

Despre mozaicuri ar fi mult de spus, mai ales că este o artă care a apărut în Mesopotamia, adică acum ceva sute de ani.

Ce le face unice, pe lângă tehnica în sine, este capacitatea artistului care le creează de a născoci imagini diverse și în stiluri diferite, de la icoane clasice și ornamente orientale la opere abstracte.

Da, mozaicul rămâne actual și totuși vechi, în ciuda curentelor artistice care caută minimalismul și lipsa accentuată a detaliilor.

2 x Vechi = Nou

Poate că în Viena anilor 1900 nimeni nu se aștepta la o alăturare între figuri clasice și secțiuni inspirate de tehnica mozaicului, pictate perfect de către Klimt. Și poate că mulți dintre cei care găsesc „Sărutul” reprodus pe tocul lor de ochelari sau pe agenda primită cadou nu fac altceva decât să se întrebe de ce ceva atât de strălucitor este privit ca unul dintre cele mai expresive tablouri din toate timpurile.

Și poate că niciodată nu vom aprofunda cu adevărat înțelesurile lui Klimt și nici nu vom deveni conștienți de inventivitatea de care a dat dovadă, îmbinând două modalități clasice (figurile realiste și mozaicul) pentru a aduce Viena în modernul internațional al anilor 1900, dar ceea ce sigur vom putea să afirmăm este că uneori prima impresie nu este cea corectă.

Pe lângă mozaicurile propriu-zise pe care le-a creat, Klimt a folosit o imitație a acestei tehnici în picturile lui cele mai cunoscute: în îmbrăcămintea femeilor sau în decor, Klimt a pictat „din bucăți”, cu foiță de aur sau în nuanțe de negru și roșu. Folosea de cele mai multe ori acestă tehnică în raport cu femeile – să fie poate din cauza faptului că sexul frumos în sine este asociat cu ceva mai complex din punct de vedere vizual?

Nu e ușor să-l privești pe Klimt și, la prima vedere, s-ar putea să te întrebi de ce atât de mult auriu. De ce această pasiune pentru strălucire asociată cu niște figuri de multe ori diafane, care au o translucență aproape supraomenească.

Dacă ți se pare că ceea ce vezi e o simplă pictură dornică să iasă în evidență, mai privește o dată. Mergi pe liniile sinuoase și caută părul cu flori al unei fete care se lasă pradă celui mai sincer gest, caută semnificația pe care o are haina ei și întreabă-te ce gândeau oare contemporanii lui Klimt despre îndrăzneala de care dădea dovadă.

Pentru că de cele mai multe ori cartea nu se judecă după copertă, așa cum nici opera de artă nu se privește o singură dată.

Post Author
Silvana Dulamă-Popa

Leave A Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *