Abonează-te la newsletter

Abonează-te la newsletter și îți garantăm doza periodică de artă.

Alexandra Vulpe: Arta e o metodă de a ne vindeca spiritual

Într-o lume tehnologizată, în care performance-ul a luat locul artelor plastice, e greu ca pictura să-ți trezească emoție. Ne-am obișnuit să ne petrecem ore în șir pe Instagram sau Pinterest, așa că vizual suntem suprasaturați de imagini perfect concepute. Ceea ce nu au însă imaginile de pe ecran este emoție, tușă și o istorie personală care se îndreaptă către misticism și fantastic. Le au însă lucrările Alexandrei Vulpe.

Alexandra a copilărit la Sfistofca, un sat din Delta Dunării, alături de bunicii ei lipoveni. Acolo a învățat despre Baba Iaga care se ascunde în păduri, despre firul roșu care reprezintă firul vieții noastre, despre ce simbolizează albinele, dar și despre vidme, spiritele celor dragi care apar la miez de noapte. Deși e tânără, povestea ei e despre copilărie și maturizare, despre etapele firești pe care le parcurgem în viața. Să faci Rai din ce ai – cam despre asta e povestea Alexandrei, așa cum ne-o spune chiar ea.

TLOA: Ce înseamnă pentru tine Sfistofca?

Alexandra:  Aș putea să răspund simplu: libertate, copilărie și iubire. Reprezintă o lume în care evadez și mă încarc cu energie. Deși acum un simplu sat uitat de lume, când eram mică îl consideram un tărâm fermecat. Acolo aveam un univers al meu în care fiecare fir de nisip, plantă sau vietate mă înțelegea exact așa cum sunt.  Este pilonul de bază în formarea mea ca om, în primul rând, un refugiu fizic și mental pentru când obosesc, dar și oaza mea de inspirație ca artist.

Arta ne-ar ajuta mai mult ca oameni. Pe fiecare în parte, dar și ca grup.

TLOA: Cum crezi că trăirile din copilărie ne marchează viața de adult și ce înseamnă pentru tine, din punct de vedere psihologic, să poți să le transpui pe pânză? E asta o metodă de psihanaliză, de ajutor spiritual?

Alexandra: Arta, indiferent în ce formă, este o metoda foarte bună de a ne vindeca spiritual. Unii preferă să meargă la psiholog, eu aleg să pictez. Recent mi s-a spus ca am tendința să duc niște cruciade și ideea de artă ca metodă de cunoaștere interioară și dezvoltare de sine este una dintre ele. Mi-aș dori ca oamenii să aibă curajul de a creea, de a realiza artă în jurul lor. Mulți considera ca nu au talentul necesar, dar în asta stă frumusețea, în creativitate. Restul se poate învăța. Toti ne nastem cu creativitate, dar unii o rătăcesc și preferă să trăiască în scuze.

TLOA: Frânturi de Vise reprezintă un capitol al vieții tale, cu episoade și trăiri. Care e continuarea?

Alexandra: Frânturi de Vise este abia la început. În prezent, pe lângă lucrările care au fost expuse, mai am în lucru câteva și cand acestea vor fi terminate, urmează altele. Pe viitor nu vreau să mă limitez doar la pictura. Arta va fi mai complexa de atât.  Nu sunt genul de persoană pentru care există doar alb sau negru când sunt atâtea tonuri și nuanțe între. De ce m-aș limita doar la panze­­? Mă bazez pe complexitatea vizualului în toate formele lui.

TLOA: Unii artiști se simt ofensați dacă lucrările lor nu sunt expuse într-un spațiu clasic, cu lumină cât cuprinde. Care e perspectiva ta?

Alexandra: Probabil este doar o perceptie indusă de critici de-a lungul timpului. Un spatiu mare și extrem de luminos mi se pare anost, rigid, sec poate. Din punctul meu de vedere, arta este un proces foarte intim. Când o pui pur și simplu pe un perete mare și gol, cu multă lumină, îi tai toata vibrația. Privești maxim 5 minute, după care pleci pentru că ai văzut tot, dar nu te-a atins nimic. Eu prefer să simt și să trăiesc arta. Să o descopăr și să o vad cum se transforma sub ochii mei.  Într-un spațiu cu o lumină mai intimă, îți crește încrederea de a căuta detalii, în timp ce stările ți se intensifică. Arta trebuie trăită, nu privită! Iar felul în care o prezentăm contează la fel de mult ca arta în sine.

TLOA: Cu ce gând ți-ai dori să plece oamenii de la expoziție?

Alexandra: Cu orice gând, atâta timp cât au simțit ceva și au putut să perceapă o legătură interioară cu oricare dintre elemente sau lucrări. Mi-aș dori să plece cu ideea că se regăsesc într-o anumită măsură în lucrările mele.

În fiecare lucrare las tot ce simt la intensitate cât mai mare.

TLOA: Cum e Alexandra din realitate și cum e Alexandra din picturi?

Alexandra: Alexandra e la fel și în realitate și în picturi. Așa mă percep eu și tot așa mă prezint și celor din jurul meu. De când eram mică mi se spunea mereu că sunt ciudățică.  Așa că, cu cât am crescut am decis să transform termenul acesta în ceva pozitiv și să mi-l asum ca pe un compliment. Nu îmi ascund culorile nici în viața de zi cu zi. Sunt și un curcubeu dar și o furtuna de contradicții într-un singur corp.

TLOA: Ce zic bunicii tăi despre lucrări și despre felul în care ai redat tradițiile lor?

Alexandra: Bunicul meu nu a apucat să vadă nimic din stilul meu personal ca artist. Dar țin minte că prima dată când m-a văzut desenând pe un stâlp, le-a zis alor mei și bunicii: O să vedeți că fata asta o să aibă multe de spus pe viitor… Nu știu dacă aveam 4 sau 5 ani pe atunci. Probabil ca fără să știe la vremea aceea, se referea la ceea ce fac acum.

TLOA: Ce parte din tine lași în fiecare lucrare? Dar în expoziție?

Alexandra: Orice trăire bună sau rea pe care o am în momentele în care lucrez. Am perioade în care nu reușesc să ating pânza mai mult de 5 minute. Și am perioade când simt să o fac, nu mă opresc cu orele. Și atunci vărs tot din mine, toate experiențele pe care le-am adunat în ultimul timp. Las toate gândirile, las energie, las emoții. Aș zice că las câte o părticică din sufletul meu în toate. De asta de foarte multe ori mi-a fost și greu să mă despart de ele, până am învățat că unele momente au fost complet depășite și am mai evoluat puțin.

Suntem oameni și toți avem tendința de a ridica ziduri. Unele necesare, altele nu.

TLOA: Care e sentimentul artistului atunci când privitorul este acaparat întru totul de atmosfera pe care ți-ai dorit să o redai în lucrări?

Alexandra: Mereu am emoții mari. Când am început să pictez, am început doar pentru mine. Nu mă gândisem că și alt om se poate regăsi în ceea ce eu creez. Prima dată e o emoție și o mică teama. Teama de a fi judecat. Cum spuneam mai sus, arta este un proces foarte intim. Eu mă expun pe pânză în cel mai deschis mod. Așa că primul sentiment este cel de teama. Ca atunci cand stai gol în fața cuiva străin. Îți este teamă că te va judeca. Dar când începi să observi că și cel ce privește se regăsește în tine, apare un sentiment de calm absolut.

TLOA: Autoportretul e un gen care presupune, pe lângă introspecție, și o oarecare putere interioară. Cum îl privești tu?

Alexandra: Îl privesc ca pe o căutare în mine. Încerc să îmi dau seama de toate straturile mele și să mă împac cu toate slăbiciunile pe care le am. Când vorbesc de autoportret, nu ma refer neapărat la particularitățile mele fizice, ci la felul în care mă las cunoscută sau descoperită de oamenii din jurul meu. Așa că prin autoportret, îmi doresc să mă văd dincolo de toată fortăreața asta. Iar ce expun pe pânză să fie exact ce descopăr în interior.

Frânturi de Vise poate fi vizitat pe 18 decembrie, la Qreator, în cadrul unui eveniment unic care îmbină ART EXPERIENCE cu muzica lui Zoli Toth. Prima expoziție Frânturi de Vise din 2020 va avea loc între 10 și 15 ianuarie la Centrul Rus de Știință și Cultură din București. 

 

Post Author
Silvana Dulamă-Popa

Leave A Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *