În România anilor 2000, una dintre cele mai puțin încurajate meserii este cea de artist. Cei mai mulți părinți refuză să accepte că matematica și fizica nu sunt prioritare pentru copilul lor și că talentul în materie de pictură i-ar putea transforma în următorii Salvador Dali. Uneori, prin marea de cifre și fracții, întâlnești părinți care își sprijină cu tot sufletul copilul pictor. Ce se întâmplă atunci? Cum arată universul unui copil care de opt ani folosește pensula și culoarea pentru a-și exprima sentimentele?

Începuturile

Contrar așteptărilor, Catinca nu a fost de la bun început pasionată de pictură. „Nu-mi plăcea deloc să desenez sau să pictez. Când eram mică, la patru-cinci ani, aruncam goașele și creioanele la gunoi. Mi se părea o naivitate să colorez sau să desenez, toți copiii făceau asta.”

Nu și-a imaginat că va deveni o mică pictoriță până când, în clasa I, doamna ei învățătoare a organizat un cerc al clasei pentru cei care doreau să picteze. Mama ei a fost cea care a îndemnat-o să meargă. Și bine a făcut – Catinca are un simț al culorii care se dobândește greu și care ei îi vine natural.

„Când am început, a fost ca o conexiune. Mergeam la cerc, ne spuneam ideile, ce am vrea să facem (natură statică, peisaj, portret) și începeam lucrul. Doamna învățătoare nu ne influența niciodată.”

Viață de pictoriță

Pe Catinca am cunoscut-o prima oară acum mulți ani, când abia începuse să deseneze. Toți cei din jurul ei erau fascinați de talentul ei proaspăt descoperit. Ea era relaxată, veselă, plină de energie – ca orice copil de vârsta ei.

Cei patru ani de cerc s-au încheiat odată cu clasa a 4-a, dar Catinca a decis că nu vrea să renunțe la pictură. Am întrebat-o de ce nu a mers la Liceul de Artă. Mi-a spus că nu și-a dorit, că percepția generală este că acolo se face prea puțină școală. Ea știe că viața unui artist nu e deloc ușoară, așa că și-a propus să-și găsească și o altă meserie.

Așa cum se întâmplă în România, profesorii de la școală nu sunt deloc interesați de talentul ei și foarte puțini o implică în proiecte care să-i pună în valoare abilitățile. „Unii dintre profesori de la școală știu că pictez, unii nu, și nu cred că îi interesează. Doamna noastră dirigintă este de istorie și mai colaborez cu ea pentru diferite expoziții. Noi avem un proiect, se cheama Evul Mediu recompus, în care mai fac blazoane. Acum am început și un vitraliu.”

În România, atunci când un copil are o altă pasiune în afară de matematică, română, fizică, aripile i se taie de obicei de la școală. Din fericire, părinții Catincăi o susțin și atunci când ea vorbește despre picturile ei, le surprind o licărire în priviri.

Mama povestește despre una dintre primele expoziții ale Catincăi: „La prima expoziție cu doamna învățătoare, au expus mai multi colegi de-ai ei. Nu era trecut numele pe picturi, asa că am zis să fiu obiectivă și să încerc să văd care îmi place mai mult. Era o expoziție cu vânzare, în clasa I-a. Mie mi-a plăcut mult brăduțul (lucrarea făcută de Catinca), fără să știu că e făcut de ea.”

Niciodată nu i-au îngrădit libertatea creatoare, ba chiar i-au permis lucruri pe care alți părinți încearcă din răsputeri să le evite.

„Șocul maxim a fost prima dată când a vrut să picteze un perete și m-a sunat la serviciu să mă întrebe. Era schița deja făcută. La serviciu știi cum e, ești încrâncenat, probleme de serviciu, și te sună copilul – tati, mă plictisesc, vreau să pictez un perete. Ce să-i spui, da. Când am venit acasă era de mult începută treaba”, spune tatăl Catincăi.

Catinca completează: „Da, când l-am sunat era schița deja începută, deci dacă spunea nu trebuia să mă apuc să șterg cu radiera.”

Tehnici și pasiuni

Dincolo de talentul nativ, Catinca învață acum alături de o profesoară de desen, care îi vorbește despre tehnici, culoare și istoria artei, toate, bineînțeles, după terminarea orelor de școală.

O întreb cum împacă școala și lecțiile cu pictura, mai ales că este în clasa a 8-a și o așteaptă un examen important. „Continui cu pictura și anul acesta, indiferent că am examen de capacitate. Nu m-am gândit niciodată să renunț, indiferent că am examen sau nu. Voi continua și la liceu, tot cu doamna profesoară cu care fac acum. În gimnaziu nu am avut așa mult timp, fiind mai grele lecțiile. Dar în liceu vreau să continui mai intens, să mă exprim mai mult prin artă.”

Pentru Catinca, arta înseamnă poveste. Spune că poate lucra la o lucrare mai multe zile în șir, până simte că e complet terminată. Uneori chiar o lasă deoparte și se concentrează pe altceva până simte că are starea necesară.

Vorbește despre fiecare lucrare ca și cum ar spune o poveste și recunoaște că atunci când pictează, se transpune în locul respectiv. Pentru că i-ar fi plăcut să trăiască în Renaștere sau în Franța anilor 1900, o rog să-mi spună mai multe despre picturile cu peisaje. „Am vrut să fac o temă cu orașul cum îl văd eu, în 1900, acel oraș vechi, lipsit de poluare și oameni care stau pe telefoane și nu mai admiră ce e în jur.”

Deși prin peisaje simte că își poate exprima cel mai bine sentimentele, pictează și naturi statice. Îmi arată o pictură cu o natură statică pe care a făcut-o recent: „Am vrut să fac o natură statică care să implice cum văd eu fructele pictate – există mulți care au făcut naturi statice și am vrut să văd cum e să faci o compoziție cu mai multe. La sticlă m-am inspirat din Van Gogh, îmi place mult cum face el sticlele. Mi-am făcut eu compoziția, mi-am pus pe masa obiectele. Doamna m-a îndrumat la umbre, dar nu pictează ea în locul meu.”

De-a lungul celor opt ani, a adunat picturi cât alții într-o viață. Din când în când le mai scoate și se uită la ele pentru că îi este dor de ce simțea atunci când a pictat anumite lucrări și de oamenii care îi erau alături.
Ca orice artist autentic, Catinca e plină de creativitate și inspirație. Totuși, în contradicție cu așa-zisa fire de artist, care nu știe niciodată încotro să o apuce, Catinca știe exact ce își dorește de la viață. Hotărârea cu care vorbește despre viitorul ei mă face să mă simt puțin stingheră, gândindu-mă la cum eram eu la vârsta ei.

Povestea Catincăi abia începe și este o poveste despre încurajare, despre curaj și despre o viață înconjurată de poveste și culoare. Are alături de ea familia care o susține și care se mândrește cu fiecare colț din casă, pentru că nu există loc în care să nu dai cu ochii de o pictură – fie că este pe pânză, sticlă sau pe… ușa de la dulap.